Discursul decanului din decembrie 2002 susţinut cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii.
|  |
FACULTATEA DE ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
1900-1953
În România, învăţământul în domeniul electronicii şi telecomunicaţiilor a debutat încă din primele decenii ale secolului trecut.
După cum rezultă din documente merite mari în dezvoltarea telecomunicaţiilor în ţara noastră au Augustin Maior şi Ion (Iancu) Constantinescu.
Augustin Maior este primul care a realizat în lume telefonia multiplă, a contribuit la dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii în Transilvania şi înfiinţează în anul 1919 prima şcoală de telegraf şi telefon (în această parte a ţării). La această şcoală a predat cursul de Aparate de transmisie telegrafică şi telefonică. În lucrările sale din 1905-1907 fundamentează teoretic procesul de transmisie prin multiplexare în frecvenţă şi preconizează utilizarea tuburilor electronice în aceste transmisiuni. Începând cu anul 1920 funcţionează ca profesor de fizică teoretică la Universitatea din Cluj; îşi aduce contribuţia la dezvoltarea telecomunicaţiilor în ţara noastră în cadrul comitetului tehnic de pe lângă Direcţia generală P.T.T., comitet condus de N. Vasilescu – Karpen.
Şcoala Politehnică din Bucureşti se înfiinţează în 1920 (prin Decretul nr. 2521 din 10 iunie 1920), şcoală care cuprindea 4 secţiuni. Primele cunoştinţe de telecomunicaţii se predau în cea de a doua secţiune, numită Mecanică şi electricitate, cu subsecţiuni pentru aviaţie şi telegrafie-telefonie.
În cadrul Secţiunii de Mecanică şi electricitate asistentul suplinitor Ion Constantinescu predă cursul intitulat „ Principii de telegrafie şi telefonie”.
În anul 1924 în cadrul secţiunii de mecanică şi electricitate apare subsecţiunea de Telegrafie şi telefonie. În anii care au urmat Ion Constantinescu este numit conferenţiar suplinitor şi apoi conferenţiar titular provizoriu şi predă cursurile de telefonie telegrafie, electrocomunicaţii (1925), construcţii de linii aeriene (1935) şi transmisiuni electromagnetice (1941).
Pioneri ai radiocomunicaţiilor în ţara noastră pot fi consideraţi Dragomir Hurmuzescu şi Emil Petraşcu. Dragomir Hurmuzescu repetă în 1901 experienţele de comunicaţii prin radio (experienţe făcute anterior de Marconi şi Popov).
În anul 1914, sub conducerea lui Emil Giurgea, s-a construit un post de radiotelegrafie de 8 kw, înlocuit în anul 1915 cu unul de 150 kw. Acest post era folosit pentru legături telegrafice cu străinătatea. Sub coordonarea lui Dragomir Hurmuzescu se realizează primele posturi experimentale de radiodifuziune pe unde medii (1927) şi scurte (în 1928).
Emil Petraşcu ţine în anul 1925 o conferinţă despre radiodifuziune, participă la realizarea primului post de radiodifuziune din ţară (1926), iar în anii 1929-1930 editează cursul de Telegrafie fără fir. De asemenea a predat, mulţi ani, la Universitatea din Bucureşti cursul de Tuburi electronice.
Primele aparate de radio în ţara noastră au fost realizate de radioamatori. Indicaţii scrise privind construcţia completă a unui receptor cu neutrodinare cu tuburi electronice au apărut în broşura nr. 1 a colecţiei Biblioteca radioamatorului ( autor Paul Popescu – Mihăileşti, anul 1926).
În anul 1929, subsecţiunea de Telegrafie Telefonie se schimbă în Electrocomunicaţii şi este organizată pe două direcţii: Transmisiuni telefonice şi telegrafice şi Radiocomunicaţii. În acelaşi an Tudor Tănăsescu este numit conferenţiar suplinitor; iar apoi conferenţiar titular provizoriu la cursul de Radiocomunicaţii. Tot în acelaşi an au luat fiinţă primele laboratoare ale subsecţiei de Electrocomunicaţii unde se efectuau 16 lucrări de laborator la cursurile: Transmisiuni telefonice şi telegrafice şi Radiocomunicaţii.
În anul 1938 şcoala Politehnică se transformă în Politehnica din Bucureşti (prin Decretul nr. 3799 din 4.11.1938) cu 5 facultăţi. Subsecţiunea de Electrocomunicaţii rămâne în cadrul secţiunii de Electromecanică din Facultatea de Mecanică şi Electricitate. Această subsecţiune avea două direcţii de specializare: Telegrafie – telefonie şi Radiocomunicaţii.
Primele cadre didactice care au predat cursuri de specialitate la subsecţiunea de Electrocomunicaţii au fost:
· Ion Constantinescu (telefonie-telegrafie)
· Tudor Tănăsescu (Radiocomunicaţii; asistent la acest curs era Gheorghe Cartianu)
· Sergiu Condrea (Aparate şi Instalaţii telefonice)
· Octav Costacea (Aparate şi instalaţii telegrafice)
· Nicolae Dumitrescu (Linii telegrafice şi telefonice)
· Matei Marinescu (Electroacustică şi Aparate telefonice şi telegrafice)
Prin decretul nr. 3134 din 11 noiembrie 1941 catedra de Fizică generală, climatologie şi meteorologie devine catedra de Radiocomunicaţii.
Urmare a reformei învăţământului, Decret nr. 175 din 3 august 1948, Ministerul Învăţământului public emite o decizie (nr. 29652/1 decembrie 1948) prin care Politehnica din Bucureşti devine Institutul Politehnic din Bucureşti şi funcţionează cu 4 facultăţi: Electrotehnică, Mecanică, Chimie Industrială şi Textile. În cadrul Facultăţii de Electrotehnică se prevedea secţia de Electronică cu specializările: Aparate electronice industriale, Aparate de electrocomunicaţii, Radiofrecvenţă şi Radiodifuziune.
Apare pentru prima dată, cu această ocazie, o catedră de specialitate, numită Catedra de înaltă frecvenţă şi electronică, având ca şef de catedră pe profesorul Tudor Tănăsescu.
Disciplinele patronate de această catedră erau următoarele:
· Tuburi electronice (profesor Tudor Tănăsescu ),
· Tehnica înaltei frecvenţe (profesor suplinitor I. Constantinescu),
· Radiocomunicaţii (profesor suplinitor Matei Marinescu),
· Aplicaţii speciale ale înaltei frecvenţe ( conf. suplinitor Stere Roman),
· Telegrafie cu fir, semnalizări (conf. suplinitor Boris Vulpanovici),
· Telefonie cu fir (conf. suplinitor Sergiu Condrea),
· Electroacustică (conf. – vacant)
· Calculul şi fabricarea pieselor de electrocomunicaţii (conf. suplinitor Mihail Mânjinescu).
Trebuie să adăugăm că în cadrul catedrei de Electricitate era prevăzut un curs de Măsurări electrice în înaltă frecvenţă ( conf. suplinitor Edmond Nicolau).
În anul 1949 decizia 7679/1946 a Ministerului Învăţământului Public prevede şi alte cursuri faţă de cele din anul anterior, cum ar fi:
· Protecţia liniilor (conf. suplinitor Edmond Nicolau),
· Unde şi circuite (prof. suplinitor I. Constantinescu),
· Centrale telefonice (conf. suplinitor Sergiu Condrea),
· Radiocomunicaţii (prof. Tudor Tănăsescu şi conf. suplinitor Cristofor Vazaca),
· Aparate şi instalaţii radioelectronice (conf. suplinitor Stere Roman),
· Telefonie la mare distanţă (conf. suplinitor M. Mînjinescu),
· Aparate şi instalaţii telegrafice şi telefonice (conf. suplinitor Boris Vulpanovici).
Cele 4 specializări menţionate mai sus aveau cursuri comune în primii trei ani de studiu, specializările diferenţiindu-se prin câteva cursuri în anul 4 de studii. Din cursurile comune de specialitate pentru toţi studenţii secţiei menţionăm: Tuburi şi circuite electronice, Tehnica înaltei frecvenţe, Măsuri în înalta frecvenţă, Aplicaţiile electronicii.
Cursurile prin care se diferenţiază specializările sunt:
- pentru specializarea de aparate electronice industriale: Electronică industrială, Instrumente electronice, Piese pentru înaltă frecvenţă;
- pentru specializarea de Aparate de electrocomunicaţii: Tuburi electronice, Radiocomunicaţii I, Piese pentru înaltă frecvenţă, Telegrafie cu fir, Radiocomunicaţii II;
- pentru specializarea de Radiofrecvenţă: Circuite electronice, Filtre, linii şi antene, Receptori, Emiţători, Bazele radioelectronicii şi televiziunii;
- pentru specializarea de Radiodifuziune: Electroacustică, Antene şi propagare, Radiocomunicaţii II.
Începând cu anul universitar 1950/1951 catedra de înaltă frecvenţă şi electronică se divide în două; prima primeşte denumirea de Circuite electronice (şef de catedră prof. T. Tănăsescu) şi a doua, Bazele radiotehnicii (şef de catedră prof. Gheorghe Cartianu). Totodată apar şi noi discipline în ştatul de funcţiuni.
În catedra de circuite electronice: Circuite electronice (prof. Tudor Tănăsescu), Aparate electronice (prof. Tudor Tănăsescu, as. M. Berladski, as. M. Drăgănescu), Aparate electronice (conf. Stere Roman, as. A. Georgescu), Tehnica vidului şi construcţia tuburilor electronice (conf. Paul Drăghicescu), Măsurări în înaltă frecvenţă (prof. Edmond Nicolau, as. Alexandru Popescu), Materiale şi piese electronice (conf. Paul Dan).
În catedra de Bazele radiotehnicii: Bazele radiotehnicii (prof. Gh. Cartianu), Filtre, linii şi antene (prof. Gh. Cartianu, as. Gh. Rulea), Emiţătoare (prof. Alexandru Spătaru, as. Ion Teodorescu), Receptori (prof. Alexandru Spătaru, as. Viniciu Nicolescu), Bazele radiolocaţiei şi Televiziune (conf. Mircea Butulac), Propagare şi antene (conf. Edmond Nicolau), Telefonie şi curenţi purtători (prof. Sergiu Condrea, as. Alexandru Marcel Andrei), Telefonie şi Semnalizări (conf. Aurel Dumitrescu), Studiouri şi înregistrări (conf. Ernest Gross).
Prin decret nr. 1056 din 2.10.1951 Institutul Politehnic din Bucureşti este organizat pe 6 facultăţi. În facultatea de Electrotehnică (decan Roman Stere) era secţia de electronică şi înaltă frecvenţă, secţie care era organizată pe 3 specializări:
- Electronică industrială
- Radiofrecvenţă
- Audiofrecvenţă
Această structură se păstrează până în anul 1953.
1953 – 1989
Pe baza hotărârilor Consiliului de Miniştri nr. 2688 / 1953, 2727 / 1953 privind planul de dezvoltare a învăţământului superior pe anul 1953 – 1954 şi a Ordinului Ministrului Învăţământului nr. 5108 / 1953, se înfiinţează în Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, cu trei secţii de specializare:
- Electronică şi radiotehnică industrială;
- Radiocomunicaţii;
- Comunicaţii telefono – telegrafice.
Facultatea ia fiinţă pe baza secţiei de electronică şi înaltă frecvenţă (cu subsecţiile de electronică industrială, radiofrecvenţă şi audio frecvenţă) de la Facultatea de Electrotehnică şi a secţiei de Telecomunicaţii P.T.T. de la Institutul de căi ferate.
La acea dată cadrele didactice de specialitate erau grupate în două catedre:
1. Catedra de Electronică – şef de catedră prof. Tudor Tănăsescu (cu 13 posturi). În catedră activau: prof. Edmond Nicolau, prof. Cristofor Vazaca, conf. Paul Dan, conf. Stere roman, lector Moise Berladischi, lector Anton Necşula, as. Mihai Drăgănescu, as. Aurel Georgescu, as. Vlad Pauker, as. Alexandru Popescu, as. Alexandru Andrei, as. Carmi Goldstein.
2. Catedra de Electrocomunicaţii - şef de catedră prof. Gheorghe Cartianu (cu 14 posturi). În catedră activau: prof. Matei Marinescu, prof. Sergiu Condrea, prof. Alexandru Spătaru, conf. Mircea Bubulac, conf. Adrian Valeriu, conf. Aurel Dumitrescu, conf. Ernest Gross, lector Mihai Popescu, lector Viniciu Niculescu, as. Alexandru Preda, as. Gheorghe Rulea, as. Ion Teodorescu, as. Gheorghe Balaciu.
În anul 1955 secţia de Telecomunicaţii CFR de la Institutul de Căi Ferate trece la facultatea noastră sub denumirea de Centralizări semnalizări feroviare şi totodată se înfiinţează o nouă catedră.
Cadrele didactice de la disciplinele de specialitate se grupează în 4 catedre. Conform ştatelor de funcţiune din 1955 / 56.
1. Catedra Electronică (14 posturi) - şef de catedră prof. Tudor Tănăsescu, având practic aceeaşi componenţă ca în 1953.
2. Catedra de Telefonie Telegrafie (23 de posturi) cu:
prof. Sergiu Condrea – şef catedră, conf. Nicolae Mrinescu, conf. Alexandru Bodoagă, conf. Constantin Botez, conf. Milan Mănciulescu, conf. Dumitru Tentea, lector Eneea Barbu, lector Cristofor Vasiliu, lector Andrei Buzescu, as. Mihai Măruţă, as. Petre Datculescu, as. Matei Steiner, as. Ion Vidilă, as. Vasile Vasilache, as. Nicolae Vâlsan
3. Catedra de Centralizări Semnalizări Feroviare (12 posturi) cu conf. Ion Popa – şef de catedră, conf. Emil Goilav, conf. Paul Mihăilescu, conf. Aurel Novac, conf. Iulian Pop, conf. Ştefan Turi, lector Petre Boarnă, as. Gheorghe Duţu, as. Leonida Fiederar, as. Tibeiriu Noaghea, as. Constantin Zait
4. Catedra de Radiocomunicaţii (20 de posturi) cu prof. Gheorghe Cartianu – şef de catedră. În această catedră se regăsesc toate cadrele didactice de la catedra de Electrocomunicaţii, mai puţin prof. Sergiu Condrea care devine şef de catedră la Telefonie – Telegrafie.
Totodată secţia de Electronică şi Radiotehnică capătă denumirea Electronică Industrială (conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1608 din 30 iulie 1955).
Din anul 1956 până în anul 1959 cele două secţii Electronică industrială şi Radiocomunicaţii se unesc sub denumirea de Electronică şi Radiocomunicaţii (conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1535 din 31 iulie 1056).
În 1959 secţia de Electronică şi Radiocomunicaţii se scindează în două părţi sub denumirea: Electronică şi automatică şi Radiocomunicaţii şi radiotehnică (conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1057 / 1959). În anul 1962 secţia de Radiocomunicaţii şi radiotehnică devine Radiotehnică, (conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 778 / 1962 şi ordinul Ministerului nr. 575 din 19 iulie 1962). Această denumire se păstrează până în anul 1974, an în care se desfiinţează secţiile de specializare.
Tot prin acelaşi ordin secţia de Electronică industrială şi automatică se divide în două:
- Electronică industrială – secţie care rămâne la facultatea de Electronică şi telecomunicaţii;
- Automatică – secţie care se transferă la facultatea de Energetică.
În anul 1957 se înfiinţează secţia de Tehnică nucleară - cu 10 studenţi – (prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1175 / 1957 şi ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 1302 / 2 august 1957) secţie care este înlocuită de secţia Ingineri fizicieni (prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1225 / 1960 şi ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 3326 / 30 august 1960). În 1969 denumirea acestei secţii devine Ingineri fizicieni pentru dispozitive electronice (prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1323 / 12 iunie 1969 şi ordinul Ministerului nr. 401 / 1969).
Secţia de Centralizări semnalizări feroviare îşi schimbă denumirea în Telecomenzi Feroviare (prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1619 / 6 iulie 1967 şi ordinul Ministerului Învăţământului) şi rămâne în facultate sub această denumire până în anul 1973, an în care se mută la Facultatea de Transporturi. Totodată şi catedra de Centralizări Feroviare trece la Facultatea de Transporturi sub denumirea Telecomenzi Feroviare
Secţia de Comunicaţii Telefono-Telegrafice îşi păstrează denumirea de la înfiinţarea facultăţii până în anul 1967, an în care îşi schimbă denumirea în Telefonie – Telegrafie (prin acelaşi ordin prin care se schimbă denumirea secţiei de Centralizări semnalizări feroviare).
În anul 1971 se înfiinţează o nouă catedră de specialitate sub denumirea Tehnologie Electronică şi Fiabilitate; şef catedră fiind numit prof. Vasile Cătuneanu. Sunt aduse în această catedră multe cadre didactice tinere, absolvenţi ai facultăţii din 1970 şi 1971.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 147 din 5 iunie 1974 se aprobă un nou nomenclator al profilurilor şi specializărilor din învăţământul superior. Ca urmare, facultatea noastră este încadrată în profilul electric cu o singură specializare: Electronică şi telecomunicaţii pentru învăţământul de 5 ani şi două specializări pentru învăţământul de subingineri (Electronică şi Telefonie-Telegrafie). Toate specializările existente înainte de 1974 au fost păstrate sub formă de direcţii de aprofundare.
În anul 1969 se înfiinţează în cadrul facultăţii o secţie de subingineri Electronică, iar în anul 1972 o secţie de subingineri Telefonie-Telegrafie (cu durata învăţământului de 3 ani). Aceste secţii funcţionează în facultate până în 1989 cu un număr de studenţi (în anul I) variabil în intervalul 75 – 315. se înregistrează un maxim de 315 de studenţi în anul universitar 1974 / 1975 şi anume 215 la secţia Electronică şi 100 la secţia Telefonie-Telegrafie.
Până în anul 1986 numărul catedrelor de specialitate, precum şi denumirea lor, rămân neschimbate. Creşte numărul de posturi din ştatele de funcţiune datorită creşterii sarcinilor didactice; consecinţă a creşterii numărului de studenţi. Se ajunge la o cifră de şcolarizare la cca 800 în intervalul 1974 – 1977 (ingineri zi, subingineri zi şi seral).
În anul 1986, prin unificarea catedrelor de Radiocomunicaţii, Telefonie şi Transmisiuni de Date (şef de catedră prof. Ion Constantin) şi a catedrelor Tehnologie Electronică şi Fiabilitate şi Tuburi Electronice şi Tranzistoare sub denumirea Tehnologie Electronică şi Microelectronică (şef de catedră prof. M. Drăgănescu). În facultate rămân 3 catedre: cele două menţionate mai sus şi Electronică Aplicată (şef de catedră prof. Alexandru Spătaru).
1990 – 2003
Structura facultăţii, derivată din Decretul Consiliului de Stat nr. 147/74, se păstrează până în 1990 an în care se revine la împărţire pe secţii de specializare:
- Secţia de Electronică industrială
- Secţia de Comunicaţii
- Secţia de Microelectronică
În cadrul fiecărei secţii de specializare există grupe de discipline opţionale, discipline care direcţionează pregătirea studenţilor spre: Ingineria informaţiei, Ingineria sistemelor de calcul, Imagini, forme şi inteligenţă artificială, Electronică şi informatică industrială, Electronică şi informatică medicală, Comunicaţii radio şi optice, Comunicaţii numerice, multimedia şi sisteme HIFI, Comunicaţii mobile şi prin sateliţi, Reţele şi software de telecomunicaţii, Comunicaţii telefonice şi de date, Comutaţie, trafic şi servicii, Sisteme de calcul microelectronice, Ingineria sistemelor microelectronice, Optoelectronică.
După 1990 se operează următoarele modificări: catedra Radiocomunicaţii, Telefonie şi Transmisiuni de Date îşi schimbă denumirea în Comunicaţii , catedra Electronică Aplicată în Electronică Aplicată şi Ingineria Informaţiei. Catedra de Tehnologie Electronică şi Fiabilitate şi Microelectronică se divide în două sub denumirile Tehnologie Electronică şi Fiabilitate (şef de catedră prof. V. Cătuneanu) şi D.C.A.E. (şef de catedră prof. Adrian Rusu). Rămân astfel în facultate 4 catedre de specialitate catedre care îşi păstrează denumirea şi astăzi.
Începând cu anul universitar 1993 – 1994 se înfiinţează forma de învăţământ post-universitar – Studii Aprofundate cu durata de 1 an. În facultate funcţionează 6 specializări de Studii Aprofundate:
1. Ingineria sistemelor de calcul;
2. Ingineria calităţii şi fiabilităţii;
3. Imagini, forme şi inteligenţă artificială;
4. Microsisteme;
5. Radiocomunicaţii, microunde şi comunicaţii optice;
6. Reţele de telecomunicaţii.
În anul universitar 1998 se autorizează (de către Comisia de Acreditare şi Evaluare a Învăţământului Superior) secţia de Inginerie Economică în Electronică şi comunicaţii.
Localizarea facultăţii
Primele laboratoare ale subsecţiei de Electrocomunicaţii au funcţionat în localul Politehnicii din strada Polizu, corpul D, corp care a fost dat în funcţiune în anul 1920. Pe măsura dezvoltării facultăţii (diversificarea laboratoarelor şi a creşterii numărului de cadre didactice au fost amenajate laboratoare în corpul de clădire F (construit în 1927), corpul A (supraetajat cu nivelele 2 şi 3 în 1927).
Secretariatul facultăţii a funcţionat până la darea în folosinţă a Noului local în corpul L, iar apoi în corpul A, parter (în spaţiul eliberat de catedra de Fizică).
Prin Hotărârea Guvernului nr. 55 din 19 ianuarie 1989 se desfiinţează Academia de Studii Social - Politice. La aliniatul 2 al acestei hotărâri se prevedea: clădirile şi întreaga bază materială ale acestei instituţii trec în patrimoniul Ministerului Învăţământului – Universitatea Bucureşti şi Institutul Politehnic Bucureşti. Ultimul articol (6) al acestei hotărâri prevedea: Ministerul Învăţământului împreună cu Comisia pentru Ştiinţă şi Învăţământ din cadrul Frontului Salvării Naţionale vor stabili în termen de 30 zile, repartizarea clădirilor, cu prioritate pentru Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. Pentru emiterea acestui ordin un rol important l-a avut prof. M. Drăgănescu, care la acea dată era viceprim – ministru.
Urmare a acestei hotărâri Ministerul Învăţământului, la data de 29 ianuarie 1990, emite ordinul nr. 7134 din 29.01.1990 cu următorul conţinut:
- Art. 1 În clădirile fostei Academii de Studii Social – Politice situate în Bulevardul Armata Poporului – Bucureşti vor funcţiona:
a) Facultatea de Psihologie şi Sociologie, Facultatea de Jurnalism şi Facultatea de Înalte Studii Politice din cadrul Universităţii Bucureşti şi Institutul de Teorie Socială şi Politologie din subordinea Ministerului Învăţământului cărora li se repartizează spaţiile din clădirea A (etajele 4, 5 şi 6) precum şi etajele 1 şi 2 din căminul C.
b) Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii căreia i se repartizează toate celelalte clădiri (spaţii de învăţământ, sală de sport, cantina etc.). Sala de sport şi cantina vor deservi şi unităţile aflate pe platformă.
- Art. 2 În vederea bunei gospodăriri şi a unei exploatări corespunzătoare , toate clădirile cu instalaţiile aferente, precum şi terenurile şi construcţiile speciale din incintă: drumuri, alei, canale termice, canalizări, etc.) trec în administrarea Institutului Politehnic din Bucureşti.
Conform acestui ordin în semestrul I al anului universitar 1989/1990 Facultatea se mută în clădirile fostei Academii de Studii Social Politice.
Surse folosite
1. Istoricul Institutului Politehnic din Bucureşti în date – Radu Voinea – 1981;
2. Prezentarea facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii – 1984;
3. Tudor Tănăsescu – întemeietor al şcolii Româneşti de electronică – Mihai Drăgănescu – 1982;
4. Tudor Tănăsescu şi Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii – M. Drăgulinescu în vol. Tudor Tănăsescu, fondatorul şcolii româneşti de electronică (editori M. Drăgănescu, A. Rusu, St. Iancu), Editura Doroteea, Bucureşti;
5. Reflecţii asupra evoluţiei învăţământului românesc de comunicaţii –Victor Croitoru – 2003;
6. Arhiva Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii;
7. Registre matricole cu studenţii din perioada 1948 – 1952 de la facultatea de Instalaţii, Telecomunicaţii şi Centralizări ale Institutului de Căi Ferate;
8. Registre matricole cu studenţii din perioada 1948 – 1950 de la Facultatea de Electrotehnică a UPB;
9. Ştatele de funcţiuni ale facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din perioada 1953 – 1962 (aflate în arhiva UPB).